Etapele Doliului
O Perspectiva Psihologica si un Ghid Practic din Experienta Mea
Doliul este o perioada de profunda durere, tristete si incercare traita de cineva dupa pierderea cuiva drag, prin deces. Este o experienta profund personala, foarte complexa, care nu arata la fel la toata lumea. Nu exista un mod "corect" de a tine doliu, de a trece prin doliu. Fiecare trece asa cum poate si reactioneaza diferit la pierdere. Este o reactie fireasca ce poate avea atat dimensiuni emotionale, de profunda durere, tristete, confuzie, dor, cat si diferite aspecte religioase sau culturale de care trebuie sa tii cont. De fapt de ce spun trebuie? Fiecare face asa cum simte. In cele ce urmeaza o sa va prezint mai intai etapele doliului, asa cum au fost ele descrise si popularizate de cea mai iubita si mai respectata autoritate pe subiectul mortii, medic psihiatru si initiatoare a miscarii de ingrijire paliativa, Dr. Elisabeth Kübler-Ross, creatoarea modelului de analiza ce ii poarta numele si care identifica 5 stadii ale durerii. Acestea nu sunt neaparat liniare si pot fi simțite in orice ordine, pot fi omise, sau pot fi chiar repetate. Sunt mai mult un cadru pentru a putea intelege si a putea naviga prin emotiile intense care apar.
1. Negarea
"Nu, nu cred asa ceva, e o gluma ! Nu se poate intampla asta!" Aceasta este de cele mai multe ori prima reactie atunci cand primesti vestea unei pierderi semnificative sau chiar poate asisti la moartea cuiva drag sau cunoscut, prieteni, etc. Negarea functioneaza ca un mecanism temporar de aparare, ca un tampon impotriva socului imediat al realitatii. Mintea chiar daca incearca sa proceseze informatia, nu este capabila pentru ca durerea este mult prea mare si atunci o respinge. Poate fi o stare de amorteala sau de neincredere.
Cum sa abordezi aceasta perioada:
- Da-ti timp! Simte aceasta amorteala, aceasta negare! Este o reactie normala.
- Nu incerca sa accepti imediat realitatea, cu atat mai mult cu cat este vorba poate de un membru al familiei.
- Chiar daca doar povestesti ce s-a intamplat, incearca sa vorbesti cu cineva in care ai incredere sau cu un psiholog. Ajuta foarte mult!
Ce sa nu faci:
- Incearca sa nu te izolezi ! Chiar daca ai momente cand simti ca vrei sa fii singur, sa fii lasat in pace, nu le transforma in obicei!
- Nu te invinovati daca nu simti nimic. Este foarte posibil ca socul sa fie atat de mare incat sa nu simti imediat durerea, corpul tau sa o ingroape undeva, adanc, pana vei fi pregatit sa ii faci fata.
2. Furia
"De ce s-a intamplat asta? De ce ei / lui? De ce a trebuit sa se intample asa? Nu este corect!" Atunci cand negarea isi pierde din putere si intervine o acceptare temporara, o realitate care incepe sa isi faca simtita prezenta, negarea se transforma cel mai ades in furie: furie pe tine, furie pe altii, pe Dumnezeu, pe situatie, poate chiar si pe persoana decedata. Aceasta furie este o emotie foarte puternica, dar care in acelasi timp mai elibereaza o parte din tensiunea acumulata.
Cum să abordezi aceasta perioada:
- Nu iti reprima furia! Este si ea parte din procesul de doliu.
- Gaseste moduri sanatoase de a-ti exprima si canaliza furia (ex: exercitii fizice, scris, arta, mers la psiholog si discutat despre aceasta furie).
- Intelege ca aceasta este masca ta de acum pentru durere.
Ce sa nu faci:
- Nu ignora sa mergi sa discuti cu un psiholog si sa ceri ajutor de specialitate daca simti ca iti scapa de sub control.
- Nu incerca sa reprimi furia pentru ca fie se va stoca in subconstient si va bufni la un moment dat cu o intensitate mult mai mare, fie se va somatiza in corp.
- Nu incerca sa te pedepsesti pe tine sau pe altii!
3. Negocierea
"Poate daca as fi facut X, nu s-ar fi intamplat." Aceasta este etapa scenariilor, in care incepi sa intorci pe toate fetele diferite alte scenarii posibile. Este de fapt o incercare de a recastiga controlul, sau chiar de a evita durerea, ba chiar unii incearca sa negocieze cu Dumnezeu si sa spuna "Mai bine ia-ma pe mine Doamne, si lasa-l pe el sa traiasca", chiar daca este deja tardiv si stii ca acest lucru nu este o optiune. In aceasta etapa apar si sentimentele de vinovatie.
Cum să abordezi aceasta perioada:
- Incearca sa realizezi ca e un pas in procesul de doliu, normal.
- Nu incerca sa treci singur peste acest doliu, vorbeste cu un psiholog si discuta toate aceste sentimente de vinovatie pe care le simti, precum si toate scenariile pe care ti le faci in minte.
- Fii bland cu tine insuti si nu te invinovati ! Nu poti sa controlezi totul, iar moartea este parte din ciclul vietii.
Ce sa nu faci:
- Nu ramane blocat in acest cerc al vinovatiei si al regretelor.
- Nu te considera vinovat si nu iti asuma responsabilitatea pentru ceea ce nu aveai cum sa controlezi.
4. Depresia
"De ce sa mai traiesc, nu mai are niciun sens, simt doar tristete si atat." In aceasta etapa, ai constientizat deja pe deplin ca lucrurile nu vor mai fi niciodata cum au fost si ca nu mai poti face nimic, nu poti da timpul inapoi, nu poti schimba nimic. Poti simti o tristete profundă, un gol imens, poate chiar disperare, poti simti nevoia sa te izolezi si te poti confrunta cu o lipsa totala de energie. Aceasta perioada este una foarte intensa, cu multe lacrimi, izolare, reflectie asupra impactului pierderii.
Cum să abordezi aceasta perioada:
- Nu tine in tine toata aceasta durere! Da-ti voie sa plangi, pentru ca plansul este si el o forma de eliberare!
- Cere ajutor profesional daca te simti coplesit, fie de la psiholog, fie de la medicul psihiatru.
- Incearca sa iti faci o rutina si sa nu iti neglijezi somnul, alimentatia, sanatatea.
Ce sa nu faci:
- Nu te izola! Lasa-i pe cei dragi sa iti ofere suportul lor!
- Nu te gandi ca o sa treaca repede, pentru ca nu trece. Acorda-ti timp! De obicei procesul doliului dureaza circa un an.
- Nu te refugia in alimente nesanatoase, alcool, droguri, munca excesiva.
5. Acceptarea
"Nu pot sa mai schimb nimic si nu aveam cum sa controlez nimic din ceea ce s-a intamplat. Va fi greu sa merg mai departe, dar incerc si pot sa traiesc si cu asta." Aceasta etapa a acceptarii nu inseamna vindecarea. Nu esti "vindecat" si nici durerea nu a disparut, la fel nici dorul. Ce inseamna insa, este ca ai ajuns in punctul in care accepti noua realitate si incepi sa incerci sa te adaptezi la ea, fara persoana draga pe care ai pierdut-o. Daca vreti, este o resemnare si o incercare de a gasi un nou sens vietii.
Cum sa abordezi aceasta perioada:
- Incearca sa construiesti noi amintiri, noi obiceiuri, noi scopuri, chiar si fara persoana draga.
- Onoreaza memoria persoanei dragi pierdute in asa fel incat sa te ajute sa mergi inainte.
- Fii recunoscator pentru toate momentele frumoase petrecute alaturi de persoana draga pe care ai pierdut-o si pastreaza vie amintirea ei!
Ce sa nu faci:
- Nu te simti vinovat pentru ca incerci sa mergi mai departe.
- Nu uita ca doliul este un proces continuu, si este posibil sa mai ai caderi, poate chiar in negare sau in furie. Nu vor avea insa aceeasi intensitate.
EXPERIENTA MEA
Desi nu as fi crezut vreodata ca voi trece prin asa ceva, am experimentat pierderea persoanelor dragi inca de mic copil. Pe cand aveam circa 3 ani si jumatate, bunicul meu, care m-a crescut, a murit, brusc, intr-o noapte. S-a stins, iar mintea mea de copil nu a putut sa cuprinda aceasta pierdere imensa. Cum ar fi putut oare sa o cuprinda?!? Asa ca am inceput, chiar daca eram copil, sa inchid in mine o serie de lucruri. Cu bunicul vorbeam si in germana, si dupa ce el a murit, am refuzat efectiv sa mai vorbesc in germana. Atat a putut corpul meu sa faca atunci. Mai mult decat atat, a blocat o foarte mare parte a amintirilor mele din copilarie, pana la o varsta destul de inaintata.
Apoi, pe cand eram in anul 2 de facultate, de fapt terminasem anul 2, a murit tatal meu vitreg. La fel, totul s-a intamplat foarte brusc, a murit dimineata devreme de tot... Mama nu a putut sa gestioneze aceasta pierdere, ramanea brusc singura cu doi copii, chiar daca eu eram la facultate si fratele meu la liceu. A fost prea mult pentru ea atunci. Asa ca a trebuit sa ma ocup de inmormantare. Am blocat toate sentimentele si cu ajutorul unchiului meu si a unor prieteni buni de familie de la vremea aceea, am reusit sa duc la bun sfarsit toata inmormantarea.
In 2005, dupa ce in noiembrie era sa mor la nasterea baiatului meu, am auzit efectiv linia continua in timpul operatiei de cezariana, in decembrie 2005 a murit brusc, pe neasteptate, dimineata in jurul orei 7:00 - 7:30, bunica mea draga, cea care m-a crescut. Imi amintesc ca socul a fost atat de mare, incat era sa pierd efectiv lactatia. Pentru ca inmormantarea a fost in orasul ei natal, in Pitesti, si pentru ca baiatul meu era foarte mic, nu am putut sa merg la inmormantare. Imi amintesc ca l-am rugat pe sotul meu sa ma sune din biserica si sa tina telefonul deschis pana se termina toata slujba. Mi-as fi dorit enorm sa fiu langa ea. In mintea mea, nici nu concepeam ca nu mai este. Tocmai ma sunase cu 30 de minute inainte sa moara sa ma intrebe cate sarmale vreau sa imi pregateasca pentru Craciun... Si din acest motiv, am stat in negare 17 ani. Efectiv nu am putut niciodata in toti acesti 17 ani sa aprind macar o lumanare pentru ea, pentru ca acest lucru ar fi insemnat si sa accept ca ea nu mai este. Stateam cu poza ei pe birou si ma gandeam ca e plecata undeva, ca e bine, e fericita, si din pacate nu are cum sa ma sune. Am reusit sa accept ca nu mai este si sa merg sa aprind o lumanare la ea la mormant, abia in august 2023.
Cum am trecut prin etapele doliului dupa moartea baiatului meu:
In 29 martie 2023 insa, am primit cea mai mare lovitura din viata mea de pana acum, in urma careia nu am crezut nicio secunda ca voi mai ramane in picioare. Dar iata ca sunt inca aici, si daca eu am reusit sa trec prin aceasta pierdere, imi doresc nespus de mult sa ii ajut si pe altii sa treaca prin aceste momente de mare cumpana si grea incercare. In 29 martie 2023, dimineata, devreme, in jurul orei 5:00, a murit baiatul meu, la varsta de doar 17 ani.
Bineinteles ca primul pas a fost negarea. Cand ne-a sunat politia sa ne spuna "Sa nu va speriati, dar credem ca baiatul dvs a cazut de la etaj si a murit", am crezut ca e o gluma proasta, un vis urat, un cosmar, si ca o sa ne trezim si totul va fi bine. Din pacate, nu a fost asa... Am stat in negare destul de mult timp..., chiar daca am inceput sa merg la psiholog. Nu puteam sa concep ca nu mai este si ca chiar s-a intamplat acest lucru.
Apoi a urmat furia ! O furie imensa pe care am indreptat-o in primul rand impotriva lui Dumnezeu. Nu puteam sa inteleg cum de a permis ca un suflet nevinovat sa plece atat de devreme, si de ce nu i-a luat pe altii, care poate fura, ucid, sau fac tot felul de lucruri rele. De ce l-a luat pe baiatul meu? Si atunci, tot preotul mi-a dat un raspuns care efectiv m-a blocat si m-a ajutat cat de cat sa inteleg ca asa a fost sa fie, atat a fost drumul lui in viata aceasta. Mi-a spus asa: "Dumnezeu ne iubeste pe toti in mod egal. Daca ati fi avut 5 copii si din ei unul ar fi furat, ar fi dat in cap, ati fi putut sa il iubiti mai putin?"
Apoi, dupa ce am pendulat mult intre furie si negare, pentru ca faceam ce faceam si ma mai intorceam la negare, a aparut "Negocierea". Imi faceam tot felul de scenarii, dar daca as fi facut X sau Y poate acum ar fi fost in viata, daca era sa ia pe cineva, de ce nu m-a luat pe mine, ia-ma Doamne pe mine si adu-l pe el inapoi. Este greu de inteles de cineva care nu a trecut prin pierderea unui copil. Asa cum spunea si preotul, atunci cand iti moare sotul, sau sotia, este vaduva / vaduv, cand iti mor parintii esti orfan, dar cand iti moare copilul, ce sau cum esti? Nici macar nu exista un cuvant pentru asta, pentru ca nu este in legea firii ca un parinte sa isi ingroape copilul.
Nu stiu daca am trecut cu adevarat prin depresie, in sensul ca nu am ajuns sa iau medicamente, insa cu siguranta am fost la un pas de ea. Am incercat insa sa nu ma izolez, am vorbit mereu despre ce simt cu psiholoaga mea si cu prieteni buni carora le multumesc din suflet, dar am avut si momente in care efectiv mergeam cu masina sa o duc pe fata mea la facultate, iar pe drum spre casa, cand ramaneam singura in masina, efectiv urlam la propriu si plangeam in hohote, pana cand simteam ca nu mai am nicio lacrima. Aceste lucruri m-au ajutat sa ma descarc, sa nu tin acea durere imensa in mine. Am avut si eu momente in care ma gandeam ca fata mea mai are pe cineva aici, dar baiatul meu e singur acolo unde este... insa am incercat mereu, cu ajutorul psiholoagei mele si a prietenilor, sa raman constienta de faptul ca fata mea are nevoie de mine, chiar daca este mare de acum. Ea a fost motorul care m-a tinut pe linia de plutire, ea si sotul meu. Pentru ei am continuat sa pun pas dupa pas, unul in fata celuilalt, zi dupa zi, luna dupa luna, an dupa an.
Acceptarea a venit destul de tarziu, dupa 2 ani... cand am inceput si procesul meu de vindecare si am inceput sa citesc mult mai multe despre spiritualitate, despre viata, despre moarte, despre reincarnare, suflet, emotii si rani emotionale...
Acum a ramas in continuare o durere imensa si un dor nespus, acestea nu cred ca vor disparea niciodata, doar ca eu m-am schimbat... Am invatat sa traiesc cu lipsa lui, m-am setat sa ma gandesc ca este intr-un loc mai bun, ca nu aveam cum sa controlez sau sa schimb nimic din ceea ce s-a intamplat, pentru ca sufletul lui a ales sa vina aici, sa experimenteze si sa invete anumite lectii, cel mai probabil si-a atins misiunea si a plecat. Inca intorc capul pe strada dupa fiecare baiat de varsta lui care mi se pare ca seamana cu el, si il simt mereu aproape de mine in orice fac si oriunde m-as duce. Am invatat cu adevarat ce inseamna iubirea neconditionata si durerea imensa, ce inseamna cu adevarat dorul si am mai inteles ca toti venim aici cu o misiune. Acum nu imi mai este teama de moarte, pentru ca stiu ca este doar o trecere in alta dimensiune. Murim aici pentru a ne naste din nou in alta parte, sau pentru a ne intoarce "acasa".
ASCULTATI-VA SUFLETUL ! EL STIE MAI BINE CE ESTE BINE PENTRU VOI!
Doliul este o calatorie unica pentru fiecare individ. Fii blând cu tine insuti si cauta ajutor atunci cand simti ca ai nevoie.