Rana de respingere - De la recunoastere, la constientizare si actiune spre vindecarea ei
Diferența dintre Abandon și Respingere
Astazi vreau sa va povestesc in continuare despre o alta rana emotionala, asa cum am invatat citind cartea lui Lise Bourbeau, “Cele 5 rani care ne impiedica sa fim noi insine”.
Inca de la inceput este bine sa facem diferentierea intre abandon si respingere, pentru ca initial si mie mi-a fost greu sa le diferentiez.
A abandona pe cineva inseamna a te indeparta de cineva pentru altceva sau altcineva, de obicei din motiv ca “nu pot”. Si aici pot sa dau ca exemplu, desi e dureros, o mama tanara, la 15-16-18 ani, care decide sa isi abandoneze copilul pentru ca ea insasi este un copil sau pentru ca nu il poate creste si atunci se gandeste ca poate este mai bine pentru copil sa il dea spre adoptie. NU este neaparat pentru ca nu vrea sa il creasca, ci pentru ca dintr-un motiv sau altul nu poate.
In timp ce atunci cand respingi pe cineva, efectiv inseamna ca nu il vrei in viata ta.
Iar acest “nu te vreau in viata mea” face ca persoana respinsa sa se simta nedorita, respinsa si sa perceapa aceasta respingere ca pe “mai bine nu existai”.
Rădăcinile Rănii: De la Concepție la Primul An
Daca sufletul nostru si-a ales sa traiasca aceasta experienta a respingerii, este foarte posibil ca el sa experimenteze acest lucru inca dinainte de conceptie, si chiar din primele momente ale sarcinii.
Ceea ce trebuie sa retinem insa, este ca doar sufletele care au nevoie sa experimenteze respingerea, vor alege sa vina in astfel de conjuncturi, care sa le permita sa o experimenteze pentru a evolua si a-si vindeca rana de respingere.
Este foarte posibil ca un bebelus sa vina pe lume in exact aceleasi conditii, sa spunem ca parintii si-au dorit sa fie fata si a iesit baiat, sau ca nu si-au dorit sa faca un copil chiar atunci, si cu toate acestea el sa nu se simta respins. De ce? Pentru ca sufletul lui are rezolvata aceasta rana si motivul pentru care a venit este altul, misiunea lui este alta acum, si cel mai probabil pentru a-si duce la bun sfarsit misiunea, are nevoie sa vina intr-o familie care sa nu il doreasca. Poate ca are nevoie sa isi vindece o alta rana, poate de nedreptate, de tradare, de umilire, sau poate doar trebuie sa experimenteze o alta situatie.
Iarasi, ce mi s-a parut foarte important, este ca, chiar daca poate parintii nu isi resping copilul, el totusi se poate simti respins din gesturi sau vorbe primite de la parinti pe care el, prin prisma ranii lui de respingere, le va percepe ca o respingere. Unui suflet cu aceasta rana de respingere i se poate activa extrem de usor rana, chiar si din lucruri marunte.
Poate mama ii spune, lasa-ma te rog ca nu ma simt bine acum, iar el percepe asta ca pe “nu te vreau acum”, “te resping”.
Masca FUGARULUI și Comportamentul de Evitare
Iar atunci cand bebelusul sau copilul se simte respins, isi va crea o masca, un nou caracter, care sa il ajute sa se protejeze de suferinta cauzata de rana de respingere.
Masca specifica celui cu rana de respingere este masca FUGARULUI, si cel mai usor de vazut aceasta masca la un copil este prin faptul ca el va alege sa se retraga in lumea lui imaginara pentru a nu se mai simti respins. Isi creaza o lume in care este aceeptat, nimeni nu il contrazice, o lume in care nu trebuie sa mai fuga, pentru ca, nu-i asa, ce face cineva cand este respins? Fuge, se retrage. Aceasta este masca fugarului.
El vrea sa se faca mic, sa nu fie vazut, de aceea poate este si foarte cuminte si incearca sa nu atraga prea mult atentia asupra lui, desi pe de alta parte isi doreste si striga parca prin toti porii “Sunt aici! De ce nu ma vezi, de ce nu ma vrei! Exist si eu!”.
Poate chiar sa creeze situatii prin care sa testeze daca parintilor chiar nu le pasa de el, chiar il resping si nu il vad, si poate sa se ascunda prin casa si sa nu zica nimic nici cand il strigi, din dorinta de a vedea ca il cauti si ca iti pasa de el, din dorinta de a te face sa vezi ca exista si el.
Si tot Lise Bourbeau spunea ca de obicei acesti copii, care adopta masca fugarului, pot fi recunoscuti si datorita aspectului lor fizic, pentru ca de obicei sunt mai firavi, mai plapanzi, si acest lucru poate declansa in parinti dorinta de a-i supraproteja, de a nu ii lasa sa faca anumite lucruri pentru ca sunt prea mici.
Nici aceasta supraprotectie nu este OK, pentru ca il va face pe copil sa se simta sufocat, iar mai tarziu, cand il va iubi cineva cu adevarat, este foarte posibil sa ajunga sa il respinga, pentru a nu se simti din nou sufocat.
Chiar si simplul motiv ca poate nu il lasi sa faca anumite lucruri de teama ca e prea mic si firav si sa nu pateasca ceva, el le poate percepe ca fiind insuficient asa cum este, ba chiar ca este respins pentru cum este.
Manifestarea la Maturitate: Iubirea și Parintele de Acelasi Sex
In general, o persoana cu rana de respingere, mai tarziu, la adolescenta si chiar la maturitate, nu se va atasa de lucruri materiale pentru a putea sa fuga in cazul in care se va simti respins. Nu isi va gasi locul in lume, in societate, ii va fi greu sa se acomodeze la un loc de munca, si chiar si o remarca poate nevinovata din partea sefului, de genul “ce ai facut aici, ai gresit, nu e bine” il poate face sa se simta respins. Iar aceasta respingere il va face sa se izoleze, si treptat-treptat se va autoizola de echipa, iar ceilalti, care poate nici ei nu stiu si nu inteleg ca are o rana de respingere, ce vor face? Il vor izola si mai mult.
Faptul ca acest gen de persoana, care sufera de rana de respingere, alege mai mereu sa nu iasa in evidenta, sa fie undeva, in coltul ei, fara sa faca prea mult zgomot de teama de a nu atrage atentia asupra ei si a nu fi apoi respinsa si criticata cand ajunge in lumina reflectoarelor, o va face sa caute mereu singuratatea. Este oaza ei de liniste, de acceptare, lumea ei imaginara, in care se simte acceptat.
Va avea foarte putini prieteni, spre deloc.
Cu cat rana de respingere este mai accentuata, cu atat vor aparea si mai multe situatii care sa o faca sa se simta respinsa? De ce? Tocmai pentru a-i acorda sansa sa isi vindece aceasta rana.
Daca, sa presupunem, merge la un interviu la o companie importanta si este selectat dintre mai multi candidati, este foarte posibil sa se gandeasca “Dar de ce m-au ales pe mine? Nu merit, sigur erau altii mai buni!” si chiar sa se autosaboteze si sa renunte la a accepta acel post. Pe de alta parte, daca insa nu ar fi fost selectat, ar fi perceput acest lucru ca pe o respingere foarte mare, dar cu care este deja obisnuit. Isi va spune ca a fost respins pentru ca nu era suficient de bun.
Prin urmare, cu o astfel de persoana care sufera de rana de respingere, pana cand nu isi vindeca aceasta rana, oricum o dai nu pici bine. Si cauza nu este la tine, ci la ea. Pentru ca acea persoana trebuie sa isi vindece aceasta rana prin prisma careia percepe distorsionat tot ceea ce vine catre ea. Pentru ea este obligatoriu sa fii perfect, pentru ca altfel, orice scapare, orice greseala, echivaleaza cu a fi judecat, criticat si respins. Tot timpul va cauta iubirea parintelui de acelasi sex, insa nu va simti aceasta iubire, oricat de mult parintele respectiv ii va arata ca il iubeste. Il va crede fals si il va suspecta de “un program ascuns”.
Indispoziții Fizice și Calea Personală de Vindecare
Deseori cineva cu rana de respingere poate sa dezvolte si o serie de boli si indispozitii, cum ar fi diaree (respinge hrana cum respinge si persoanele si situatiile), aritmie (inima parca ii iese din piept), cancer chiar, asociat cu ura fata de parintele de acelasi sex, probleme respiratorii, boli de piele sau alergii, diabet sau hipoglicemie, depresie, psihoze.
Reflecție Personală
Si eu am avut aceasta rana de respingere, cu siguranta, provocata de faptul ca la un moment dat, in timpul sarcinii, mama a inceput sa aiba probleme cu tatal meu, si si-a dorit sa nu mai fi fost insarcinata. Apoi, dupa nastere a stat cu mine foarte putin, pentru ca lucra si a trebuit sa se intoarca la munca, si am ramas sa ma creasca bunicii in alt oras.
Abia pe la 5 ani am mers sa locuiesc in acelasi oras si aceeasi casa cu mama. Nu am simtit niciodata cred, cu adevarat, iubirea mamei. Nu imi amintesc sa ma fi dus eu la ea, sa o iau in brate, sa vreau sa stau in bratele ei, sa o pup, si ea de asemeni, a simtit ca orice ar fi facut, eu nu o iubeam…
Abia acum, dupa foarte multi ani, am inceput sa inteleg de unde au pornit toate. De ce nu am aratat afectiune fata de mama, pentru ca eu practic m-am simtit mereu respinsa de ea. Am inteles de ce poate nu m-am iubit suficient, nu am stiut la randul meu sa arat iubirea celor dragi mie, decat intr-un mod care pentru mine era iubire, dar pe care ceilalti nu il percep ca iubire…
Singurul care venea la mine si care parca venea ca sa ma invete ce este iubirea neconditionata, cum arata, cum se simte, era baiatul meu. El venea fara motiv la mine in brate, ma lua de gat, ma pupa, imi spunea “Mamiiii, te iubesc!”. Statea agatat de mine ca timbrul pe scrisoare.
Fata mea insa era mai rece, mai distanta, si nu am inteles pana acum de ce.
Desi ea este prima nascuta, este mai mare decat era baiatul meu cu 4 ani, la un moment dat, cand eram insarcinata cu ea, doctorii ne spuneau ca o sa avem baiat. Apoi la 7 luni, la o ecografie, ni s-a spus de un medic considerat la vremea aceea a fi cel mai bun pe partea de ecografii, printre alte masuratori, “sex, feminin” si a continuat sa dicteze asistentei alte masuratori. Si eu si sotul meu eram perplexi. Cum adica sex feminin, nu mai e baiat? Pana acum toti au zis ca e baiat! Si sa nu ma intelegeti gresit ! Noi initial nu ne-am dorit sa avem baiat sau sa avem fata, ne-am dorit doar sa fie sanatos. Insa faptul ca deja se crease o asteptare, aceea ca o sa avem baiat, ne pregatise cumva pentru acest scenariu.
Imi amintesc si acum ca sotul meu l-a intrebat atunci pe medic: “Sigur este fata? Pana acum ne-au zis mereu ca e baiat.” Iar medicul a raspuns pe un ton monoton, “Repet, sex feminin”.
La nici o saptamana dupa aceasta ecografie eu am inceput sa ma simt rau, si a trebuit sa stau internata in spital circa o saptamana, pe perfuzii, diazepam si alte cele, ca sa nu pierd sarcina. Imi amintesc ca a fost extrem de chinuitor si pentru mine, am fost internata atunci la Spitalul Sfantul Pantelimon din Bucuresti, dar si pentru sotul meu. El venea dimineata la mine la spital, tocmai din Militari, trecea practic tot Bucurestiul, apoi se ducea la munca, la pauza de masa venea iar la mine la spital, apoi iar fuga la munca, si seara, dupa job, venea la mine si statea cateva ore cu mine, apoi pleca acasa si imi facea ceva de mancare pentru a doua zi.
Dupa o saptamana am implorat medicul sa imi dea drumul acasa pentru ca nu mai rezistam si mi-a spus ca ma lasa acasa doar daca promit ca nu ma dau jos din pat decat pana la baie si inapoi.
Asa ca de la 7 luni si pana am nascut fata, am stat la pat, iar sotul si bunica mea m-au ajutat foarte mult.
Apoi, cand a venit momentul sa nasc, am nascut cu cezariana si imi amintesc ca dupa nastere eram la reanimare, si efectiv nu imi simteam corpul de la jumatate in jos. Imi era teama ca am patit ceva si nu imi mai simteam picioarele. Au venit pe rand la mine cand mama, cand sotul, bunica, socrii. Apoi o asistenta mi-a adus fata sa o vad si a vrut sa mi-o dea in brate. Mie insa imi era atat de frica sa nu fac ceva gresit si sa ii fac rau din greseala, si aveam niste dureri atat de mari, incat nu am luat-o langa mine, am privit-o cu mult drag si am pupat-o din brate de la asistenta. Apoi a luat-o si a dus-o la salonul de nou nascuti.
Mi-a parut rau din secunda a doua ca nu am avut curaj sa o iau in brate, desi o iubeam enorm, inca de cand am aflat ca sunt insarcinata.
Acum, privind in urma, si stiind ceea ce stiu acum, realizez ca i-am activat fara sa vreau si fara sa stiu, rana de respingere. Si cred cu tarie ca este un suflet care a ales sa vina aici ca sa experimenteze acest lucru si sa isi vindece aceasta rana.
Cel mai probabil, de-a lungul vietii, si eu si sigur si altii, i-au mai declansat aceasta rana de multe ori. Ea este o perfectionista, vrea sa faca lucrurile perfect si intotdeauna simte ca e loc de mai bine, se subapreciaza desi a iesit sefa de promotie la specializarea ei la o facultate foarte grea…
Incerc cu fiecare zi sa ii arat ca o iubesc, sa ii daruiesc iubirea astfel incat sa o simta.
Cand era bebelus, apropos de masca fugarului, am nascut-o cu 3.2 kg si la o luna de la nastere ajunsese sa aiba 2.7. A fost mult timp un copil slabut, plapand, a avut cred vreo 3 pneumonii la activ, au fost atat de multe semne, dar nu le-am vazut… nu am stiut…
Desi, teoretic cel putin, ar fi trebuit sa le vad, pentru ca si eu le-am trait, avand si eu aceasta rana de respingere.
Prima etapa in vindecarea acestei rani, este recunoasterea si acceptarea ei. Masca pe care am folosit-o de multe ori, cea a fugarului, m-a ajutat sa supravietuiesc, dar consider ca acum m-am vindecat si nu mai am nevoie de ea.
Poate cine stie, vor mai fi momente in care voi mai apela la aceasta masca, insa incerc sa ma simt bine cu mine asa cum sunt, chiar si atunci cand sunt singura, am inceput sa ma iubesc mai mult si sa imi doresc sa fac pasi spre vindecarea mea si spre o versiune mai buna a mea, si totodata sa accept ca am avut nevoie de toate experientele prin care am trecut ca sa imi inteleg ranile si sa aleg sa le vindec.
Am vazut si am simtit cum este cand esti iubit neconditionat, si am reusit sa experimentez iubirea neconditionata atunci cand a murit baiatul meu, in 29 martie 2023, la doar 17 ani si 4 luni.
Atunci am vazut ca, desi el nu mai este fizic cu noi, iubirea mea trece de orice bariera de timp, spatiu, este atotcuprinzatoare, este insasi esenta vietii.
Am inteles astfel cum se simte cand iubesti neconditionat, desi cu mana pe inima, eu, ego-ul meu, spune ca nu ar fi vrut sa experimenteze niciodata o asemenea tragedie si nu doresc nimanui sa treaca printr-o asemenea pierdere.
A trebuit ca o parte din sufletul meu sa moara, o data cu baiatul meu, pentru ca eu sa inteleg ce inseamna iertarea autentica, si fata de mine, si fata de el, pentru ca initial am simtit multa frustrare si durere ca a plecat, m-am simtit abandonata, respinsa, am simtit ca as fi putut poate sa fac ceva ca sa preintampin acel accident. Apoi am simtit acea iubire neconditionata si simt parca si acum iubirea lui, desi nu mai este fizic langa mine.
Am inceput sa caut sa descopar mai multe lucruri despre sensul vietii, misiunea mea pe acest Pamant, pentru ca la inceput, dupa ce el nu a mai fost, simteam ca nu mai am nici eu de ce sa stau aici, era ca si cum intreaga mea viata si existenta se termina cu el, pentru ca el imi aratase mereu iubirea neconditionata.
Apoi, incet-incet, am inteles ca sufletul lui a venit cu un scop aici, si-a indeplinit misiunea si a plecat. Si tot atunci am inceput sa caut sa inteleg si care este misiunea mea aici.
Am inteles pana acum, ca am anumite rani pe care trebuie sa le vindec, pentru a nu mai cara povara lor si in alte vieti.
Am mai inteles si ca trebuie sa invat sa ma iubesc pe mine, sa ii iubesc neconditionat pe cei din jur, sa ma iert pe mine si pe parintii mei, sa o ajut pe fata mea, pe mama, pe toti cei cu care eu ma intersectez, sa inteleaga ca toti am venit aici cu un scop, ca avem o misiune si niste lectii de invatat, lectii pe care singuri ni le-am ales inca dinainte de a veni aici.
Misiunea Canalului YouTube - Asculta-ti Sufletul
Si mi-am propus sa fac acest canal de YouTube - Asculta-ti Sufletul, pentru toti aceia care se simt poate acum intr-un moment de neclaritate, sau care trec sau au trecut prin situatii de viata similare, care poate nu se simt iubiti, intelesi, sau care se simt abandonati, respinsi, umiliti, tradati, nedreptatiti.
Vreau sa impartasesc cu voi tot ceea ce eu am inteles, ce am citit, ce am experimentat, ce am constientizat, si daca macar pe o persoana dintre cei care asculta, o ajuta ceea ce aude, fie si numai pentru a declansa in ea dorinta de a cauta sa afle mai mult, de a citi mai mult, de a evolua pe calea spirituala, atunci eu simt ca mi-am indeplinit misiunea si ca moartea baiatului meu nu a fost in zadar.
Ascultati-va sufletul !